Poate că mulți dintre voi știți povestea ei. O spunem și aici.

Luată din mijlocul șoselei, puțin înainte de miezul nopții. Mașinile treceau zgomotos deasupra ei și ea își mișca doar căpușorul ală mic de mâță de 6 luni. Era o turtă. Boticul îi sângera puțin, respira rapid cu limba scoasă. Am luat-o cu grijă, era ca un fulg, și am așezat-o pe picioarele, învelind-o în eșarfă. Cum am închis portiera mașinii, zgomotul s-a atenuat, stroboscopul de lumini a încetat, iar micuța asta s-a uitat la Cristina, a oftat și a știut că e în siguranță. Am văzut cum s-a calmat într-un moment. Nu sângera prin alte părți, nu știam cât de grav e. Ne-am dus la SpeedVet. Au program non stop, ambulanță veterinară, aparatură de ultimă generație, doctori tineri și dedicați, proceduri pe care le respectă și atenție la detalii pe care multe cabinete veterinare nu o au. Știam că ei se pot ocupa de caz. Am ajuns, i-au făcut o injecție pentru calmarea durerii și am mai așteptat puțin. Nu își simțea coada, piciorul stâng, iar dreptul dădea semnale foarte slabe. La prima vedere era grav: doctorul ne-a întrebat dacă ne asumăm să avem o pisică paraplegică -asta însemnând că trebuie să îi golim vezica de cel puțin 2 ori pe zi, pentru că organele nu-i mai funcționează normal, și evident, să strângem caca de peste tot, pentru că elimina inconștient- sau o adormim. Ni se părea absurd: am luat-o de pe stradă doar ca s-o adormim? Nu. Am avut o clipă de îndoială. Dar am hotărât că pisica va trăi cum va trăi. Vreo 4 zile a fost internată, apoi a stat cuminte într-o cușcă metalică pentru câini. O închideam mereu, ca să se simtă protejată de celelalte pisici: Baggy, Luna și Freddie. Pe atunci, atâți erau. Îngrijirea ei nu cerea prea multe: apă, mâncare, pastiluțe, mângâieri, vorbe șoptite și schimbatul scutecelor din cușcă. În următorul pas, am lăsat cușca deschisă. Baggy și Luna o ignorau, Freddie era interesat de ea. Apoi a început să iasă din culcuș, să exploreze. Nu mai puteam controla nimic. Se urca în pat, stătea pe covorașe, pe păturici. Făcea pipi peste tot. Timp de o lună am spălat zilnic lenjerii și lucruri pe care micuța făcea pipi. Făcea și caca. Uneori o prindeam când vrea să elimine și controlam asta. Alteori găseam câte un caca peste tot. A urmat perioada în care dormea în litiere. Îi vedea ea pe ceilalți că petrec niște timp pe acolo. Și într-o zi am surprins-o cu picioarele tremurânde, cum își făcea ea treaba mare ca o pisică ce a făcut asta dintotdeauna. Am plâns de bucurie, eram năucită de reușită. Am sperat să nu fie doar o întâmplare și nu a fost: micuța se ducea conștiincioasă la litieră. Pipi era în continuare peste tot iar eu am mai spălat toate cele încă o lună (desigur, situația a coincis și cu venirea lui Jacques în familie, care făcea și el pipi și caca peste tot). Însă într-o minunată zi de noiembrie, micuța a făcut pipi în litieră. Și de atunci așa a rămas.

Ea este Mojo. Azi alearga, se cațără, se joacă, mănâncă mult și orice prinde, dar pe 7 septembrie 2019 era o turtă pe șosea. Mojo e singura pisică pe care o avem care nu răspunde la numele ei. Am crezut că e surdă, însă aude câinii, pisicile și orice alte zgomote. Mojo stă unde vrea ea, deschide și își bagă nasul în orice este comestibil și uiți pe masă, nu răspunde când o strigăm sau când îi dăm vreo indicație. Noi o lăsăm. Și-a câștigat acest drept. În schimb, când te găsește stând pe scaun și în canapea, vine și ți se așază în poală. Așa cum am așezat-o când am luat-o turtă de pe șosea.