Freddie, a treia felină ce a intrat în familia noastră.

Era anul trecut în iunie când tot veneam pe la casa proaspăt cumpărată. Într-o seară, când am întors mașina să plecăm, am văzut doi ochi mici și două urechi ciulite ieșind din șanț. Am plecat cu un nod în gât. Am revenit a doua zi cu mâncare pentru el, l-am băgat în curte, însă era un ghemotoc cât palma și tot ieșea printre scândurile gardului. Casa de lângă noi abia se construia și acolo își aveau adăpostul Alba, Neagra, Maroa și puii. Dar povestea lor începe mai târziu, pe atunci nu știam ce e cu ei.

Ghemotocul era sfios și nu se apropia de noi. Daniel se juca cu el cu un pai, dar mititelul păstra distanța.

A urmat un weekend în care am plecat din București. Taman atunci au fost și ploi, și vânt, și tunete și fulgere. Speram ca pisoiul să-și fi găsit un adăpost, să nu fi trecut strada când era circulată de mașini sau să nu fi ajuns în curtea în care domnea mica haită de câini.

Cu sufletul la gură ne-am întors direct la casă. L-am căutat, l-am tot strigat, l-am ademenit cu bobițe. Într-un final am răsuflat ușurați auzind un mieunat pițigăiat. L-am adus iar în curte și de data asta am putut să-l mângâi. Am realizat că are o căpușă pe gâtul mic și fragil. Odată cu această mângâiere a fost declanșat momentul decisiv: pisoiul a fost programat la veterinar la un control și în clipa aia a devenit Freddie.

Ar trebui să-i auziți trilurile lui Freddie. Spectacolul pe care-l face e și mai impresionant.