Copii cu un pisoi mic în mână

Copii cu un pisoi mic în mână

Mă urcasem în mașină, pornisem motorul și când să plec din parc, am văzut un grup de copii venind cu un pisoi mic în mână. N-am mai plecat. În schimb m-am dat jos din mașină și m-am dus la ei.
Ce faceți acolo? i-am întrebat.
Surprinși de întrebarea mea, au făcut liniște o clipă și Hrănim această pisicuță, mi-au zis.
Ce e cu ea?
Am găsit-o acolo pe stradă, plângea tare și am luat-o. Era acolo și aseară, a spus un alt băiat. Plângea, i-am sunat pe părinți, dar au zis s-o lăsăm acolo, poate vine mama ei, poate a ieșit din vreo curte. Însă azi am trecut și era în același loc. Și plângea. Am cumpărat plicurile astea de mâncare să i le dăm.
Păi și ce faceți cu ea?
Nu știu, încercăm să vorbim cu părinții, poate o luăm acasă.
Unul dintre băieți, care părea cel mai mare, avea vreo 12-13 ani, a desfăcut un plic, i l-a pus pisicii în față, apoi s-a depărtat să dea un telefon. Eu am rămas cu ceilalți copii și priveam pisicuța. Mânca repede, aproape fără să mestece. I se puteau zări oasele prin părul zburlit. Marginile urechilor nu mai aveau păr și păreau mâncate de ceva. Când și-a ridicat pentru o clipă capul, i-am zărit ochii, parcă pictați cu tuș negru.
E foarte frumoasă, mă trezesc vorbind. Așa este, aveți dreptate, îmi răspunse uitându-se în ochii mei băiatul care până atunci privise și el pisica. Fratele meu vorbește cu părinții, poate o luăm acasă. Mai avem două pisici. Am și eu un motan, zise un alt băiat, dar mama sigur nu mai vrea o altă pisică.
Băiatul care vorbea la telefon s-a întors: A zis să o lăsăm aici, că mai sunt niște câini pe care îi hrănește cineva, poate o hrănește și pe asta mică. Și în timpul ăsta pe lângă noi a trecut un grup zgomotos și ghemotocul ce nu terminase încă plicul, a țâșnit sub o mașină. Ne-am îngrămădit pe lângă mașină, pisica mieuna cât putea de tare, iar noi nu ne dădeam seama unde e exact. Apoi copiii au văzut-o. Se urcase pe osia din spate a roților. Teo s-a băgat sub mașină, a întins mâna după ea, a scos-o și o ținea la piept când le-am zis că o iau acasă, nu putem s-o lăsăm așa, prăpădită cum e, în mijlocul necunoscutului. Teo mi-a dat-o.
Bun, să aveți grijă de ea, să aibă o viață frumoasă, îmi spune băiatul care vorbise la telefon. Le-am mulțumit și i-am asigurat că n-are cum să fie altfel.

Am băgat pisicuța în hanorac, m-am suit în mașină, am ajuns acasă, i-am amenajat căsuța, am tratat-o cu antibiotic, antiinflamator, vitamine, probiotice, am deparazitat-o, i-am făcut primul vaccin, micuța s-a întremat, a luat în greutate, și-a recăpătat rozul urechilor, iar acum Cleopatra e gata să plece la casa ei.

Dacă voi nu puteți să-i oferiți un cămin Cleopatrei, vă rugăm să dați povestea mai departe. Sigur familia ei e pe undeva. Cum ar fi ca povestea să ajungă și la părinții copiilor care practic au salvat-o pe Cleopatra? M-am tot gândit la ei. Mai sunt copii buni, mai sunt părinți care-i educă să fie buni, mai sunt lucruri bune pe pământ.

Hai, Cleopatra, găsește-ți familia❣️