Mă urcasem în mașină, pornisem motorul și când să plec din parc, am văzut un grup de copii venind cu un pisoi mic în mână. N-am mai plecat. În schimb m-am dat jos din mașină și m-am dus la ei.
Ce faceți acolo? i-am întrebat.
Surprinși de întrebarea mea, au făcut liniște o clipă și Hrănim această pisicuță, mi-au zis.
Ce e cu ea?
Am găsit-o acolo pe stradă, plângea tare și am luat-o. Era acolo și aseară, a spus un alt băiat. Plângea, i-am sunat pe părinți, dar au zis s-o lăsăm acolo, poate vine mama ei, poate a ieșit din vreo curte. Însă azi am trecut și era în același loc. Și plângea. Am cumpărat plicurile astea de mâncare să i le dăm.
Păi și ce faceți cu ea?
Nu știu, încercăm să vorbim cu părinții, poate o luăm acasă.
Unul dintre băieți, care părea cel mai mare, avea vreo 12-13 ani, a desfăcut un plic, i l-a pus pisicii în față, apoi s-a depărtat să dea un telefon. Eu am rămas cu ceilalți copii și priveam pisicuța. Mânca repede, aproape fără să mestece. I se puteau zări oasele prin părul zburlit. Marginile urechilor nu mai aveau păr și păreau mâncate de ceva. Când și-a ridicat pentru o clipă capul, i-am zărit ochii, parcă pictați cu tuș negru.
E foarte frumoasă, mă trezesc vorbind. Așa este, aveți dreptate, îmi răspunse uitându-se în ochii mei băiatul care până atunci privise și el pisica. Fratele meu vorbește cu părinții, poate o luăm acasă. Mai avem două pisici. Am și eu un motan, zise un alt băiat, dar mama sigur nu mai vrea o altă pisică.
Băiatul care vorbea la telefon s-a întors: A zis să o lăsăm aici, că mai sunt niște câini pe care îi hrănește cineva, poate o hrănește și pe asta mică. Și în timpul ăsta pe lângă noi a trecut un grup zgomotos și ghemotocul ce nu terminase încă plicul, a țâșnit sub o mașină. Ne-am îngrămădit pe lângă mașină, pisica mieuna cât putea de tare, iar noi nu ne dădeam seama unde e exact. Apoi copiii au văzut-o. Se urcase pe osia din spate a roților. Teo s-a băgat sub mașină, a întins mâna după ea, a scos-o și o ținea la piept când le-am zis că o iau acasă, nu putem s-o lăsăm așa, prăpădită cum e, în mijlocul necunoscutului. Teo mi-a dat-o.
Bun, să aveți grijă de ea, să aibă o viață frumoasă, îmi spune băiatul care vorbise la telefon. Le-am mulțumit și i-am asigurat că n-are cum să fie altfel.

Am băgat pisicuța în hanorac, m-am suit în mașină, am ajuns acasă, i-am amenajat căsuța, am tratat-o cu antibiotic, antiinflamator, vitamine, probiotice, am deparazitat-o, i-am făcut primul vaccin, micuța s-a întremat, a luat în greutate, și-a recăpătat rozul urechilor, iar acum Cleopatra e gata să plece la casa ei.

Dacă voi nu puteți să-i oferiți un cămin Cleopatrei, vă rugăm să dați povestea mai departe. Sigur familia ei e pe undeva. Cum ar fi ca povestea să ajungă și la părinții copiilor care practic au salvat-o pe Cleopatra? M-am tot gândit la ei. Mai sunt copii buni, mai sunt părinți care-i educă să fie buni, mai sunt lucruri bune pe pământ.

Hai, Cleopatra, găsește-ți familia❣️